Skip to content

Băi!

2009 October 28
by Anamaria

Aseara am adormit complet aiurea asa cum se intampla cam o data pe saptamana daca nu vine cineva dupa mine sa ma dadaceasca: cu pc-ul deschis (rusine sa-mi fie, halal ecologista :D).

Ma trezesc dimineata la 5:30, gasesc oameni revoltati pe messenger ca nu le-am raspuns (motivul asta e, sa nu va mai suparati pe mine: dorm). Si gasesc si un sms care incepea promitator cu “băi”. Fiind foarte obosita, desi abia ma trezisem, irascibila din cale-afara ca s-a mai dus o noapte de cateva ore ca 5 minute de somn pentru mine, pedala de acceleratie a nervilor mei a fost puternic apasata si nu a mai fost chip sa negociez cu mine. Am tastat manioasa un sms pe care am avut grija sa nu il expediez pana cand ora nu devenea decenta (nu toti au program de matinal la radio sau la tv care implica trezit in creierii diminetii) si am inceput sa imi revin si sa alung mania, citind editorialul lui Tudor Octavian din Jurnalul National. Se pogora peste mine amuzamentul, banalul din “bă-ul” devenit tic, incepea sa mi se para deplasata si reactia mea, sms-ul scris un pic prea dur. Cu toate astea, l-am trimis sa se inteleaga de ce nu e bine sa mi se adreseze cineva, oricine ar fi, cu acest apelativ, atasand simpatic recomandarea editorialului citit in metrou.

Autorul articolului ia in vizor toate domeniile in care putem auzi astfel de abordari, salvat fiind domeniul diplomatiei, desi ar trebui sa ne luam mici rezerve si in aceasta privinta. Caci nu putem sti cum un lider ce se vrea carismatic “scapa” o astfel de remarca (si exemple din Romania ar cam fi) si atunci, nu ne mai putem baza pe aceasta afirmatie ca pe un adevar absolut si de netagaduit. E adevarat ca apelative precum “bă”, “mă”, cu derivatele “băi”, “măi” (de “fă” refuz sa discut, e deja grotesc) au intrat in limbajul de toate zilele, dar prefer varianta care suna “mai dulce”, mai atenuator, “mă”.

Stiu, suna carcotas ce spun, par fara de cusur in ale exprimarii daca am ajuns sa scriu despre asa ceva. Evident, nu este asa si am si eu exprimarile mele mai putin “sanatoase” si mai putin “fericite”. Marturisesc la fel de sincer ca acum cativa ani, citind codul bunelor maniere (carte pe care o recomand tuturor, eu am citit varianta Aureliei Marinescu), constatam cu suprindere ca sunt lucruri pe care nu le stiam, de la limbaj incepand si terminand la comportament. Bineinteles, nu lucruri de baza, ci de detaliu, peste care multi tindem sa trecem cu viteza trenului intarziat. Stiu ca in acea perioada vroiam sa ofer acea carte cadou prietenilor cu diverse prilejuri, dar cum multi credem ca stim sa ne purtam, am considerat ca mai bine ma abtin si evit astfel sa imi jignesc apropiatii.

In cele din urma, mai stiu si ca reactiile pe care le am de multe ori sunt amplificate de starea de nervozitate sau de oboseala si ca poate ar trebui sa nu ma mai burzuluiesc asa vehementa cand vine vorba de scapari de genul acesta. Dar o vad fie ca pe o forma de invatare, ca pe viitor sa nu se mai simta si altii jigniti sau o sanctiune atunci cand vorbim de cauze pierdute, oameni care in ruptul capului nu inteleg/nu vor sa inteleaga ca nu e bine.

P.S. Sunt vindecata complet, acum ca m-am exteriorizat scriind despre “problema mea”. Mare noroc si cu articolul. Cititi-l!

Leave a Reply

Note: You may use basic HTML in your comments. Your email address will not be published.

Subscribe to this comment feed via RSS