Skip to content

Despre inceputuri…

2010 January 14
by Anamaria

Pentru mine, inceputurile sunt mereu presarate de stari oscilante, chiar paradoxale. Pe deoparte, inceputurile mi se par dragute, usoare, caci e perioada aceea de tatonare in care intrebi tot ce iti trece prin minte pentru a-l cunoaste pe cel cu care intri in contact, il scanezi, cauti, cercetezi cu ochii mintii si iscodesti cu puterea cuvantului pana obtii sau de cele mai multe ori, din fericire, atingi piscuri ale necunoscutului, ale nemaintalnitului si dorinta de a continua creste.

Inceputurile sunt de asemenea grele, pentru ca implica o adaptare oarecare, o pliere pe context, pe oamenii cu care intri pe contact, pe ce ti se ofera, modul in care stii sa primesti si la randul tau sa returnezi. Ca intr-un schimb de pase reusit. Cand spun asta, nu subliniez necesitatea ipocriziei, privirilor de felina versata si a ranjetului ironic. Nu, ci doar cautarea unui liant pe care sa se impleteasca ulterior, firesc, de la sine, o eventuala relatie: de iubire, de prietenie, camaraderie etc. Pe care dupa caz, o vrei mai ampla, mai profunda, de durata sau de cealalta parte, conjuncturala, simplista, de suprafata.

De putin timp, am cunoscut pe cineva. Mai degraba spus, am cam fortat aceasta intalnire. E drept, nu stiu de cate ori pana acum am permis cuiva sa stea sa imi numere nebunia batailor inimii, sa imi spuna direct, fara menajamente cate calorii ar trebui sa elimin sau cate am eliminat deja, cat de multa miscare ar trebui sa fac, pentru ca la finele zilei, sa imi spuna, cu o precizie aproape suparatoare, verdictul: nu sunt suficient de buna sa ma ridic… la nivelul pretentiilor si asteptarilor mele insami, in primul rand. E cu mine mereu si asa va fi de acum incolo. Si cred ca asa va fi mereu langa mine de acum incolo. Atata vreme cat ne vom putea suporta unul altuia nebuniile: eu ale preciziei lui sacaitoare, ale sigurantei similare unui ceas elvetian, el mie nesigurantele, ezitarile si incapacitatea din acest moment de a-i intelege tainele si tacerea usor criptica. Timpul insa aduce solutii si rezolvari. Asa tind sa cred ca va fi si pentru mine si el.

5 Responses Post a comment
  1. motanul gerila permalink
    January 14, 2010

    cu post-ul asta ai facut cativa pretendenti sa se intrebe “cine e atat de aproape de inima ta?”:))

    • January 15, 2010

      Sper ca acei “pretendenti” sa fie totusi domoli, sunt tot aici 🙂 😉

  2. January 15, 2010

    timpul, acest batran intelept al omenirii, nu te va uita! Va avea grija sa fii fericita si sa te faca sa zambesti dupa orice invatatura pentru care ai optat. Tu doar zambeste, lucrurile nu s-au intamplat niciodata fara sens! Imbratisari!

    • January 15, 2010

      Trecerea timpulu peste mine sper sa ma faca si pe mine tot mai inteleapta si sa reusesc sa iau partea buna din toate intamplarile, sa gasesc intelesuri chiar si acolo unde par ascunse sau inexistente! Multumesc pentru gandurile bune!

Trackbacks & Pingbacks

  1. Ce zici, Anamaria? « Anamaria Hâncu

Leave a Reply

Note: You may use basic HTML in your comments. Your email address will not be published.

Subscribe to this comment feed via RSS