A fost unul dintre interviurile fulger la care am răspuns în maximum 30 de minute, căci timpul mă presa. Dar am reuşit să fiu cât de cât inteligibilă şi a ieşit acest articol.
Iată cum începe:
Anamaria Hancu comunica pentru Lets Do It, Romania!de vreun an si ceva. E mereu pe fuga, dar noi am reusit s-o prindem cateva minute la un pahar de vorba eco. Am discutat despre firea voluntara a romanilor, dar si despre implicarea brandurilor si a autoritatilor locale in campanie. Am schitat portretul romanului eco si am desenat valorile brandului LDIR.
Care a fost cea mai importanta invatatura de anul trecut?
In primul rand, a fost incredibil sa vedem ca romanilor chiar le pasa si ca nu au ramas fara reactie la mesajul Let’s Do It, Romania! Si ma refer aici la autoritati locale si centrale, companii, mass-media, operatori de salubritate, persoane publice, ONG-uri. Nu in ultimul rand, voluntarii veniti in numar mare in toate etapele de organizare ale proiectului s-au implicat cu resurse proprii, fie ca vorbim de cartare, organizare sau participare la curateniile pilot sau Ziua de Curatenie Nationala – 25 septembrie 2010. Deci se poate, trebuie doar sa vrei sau sa se creeze contextul favorabil.
Apoi cred ca ne-am dat seama cu totii ca si daca esti mic, dar incapatanat si pus pe fapte mari, poti schimba lumea din jur. Multi ne spuneau ca am reusit sa crestem prin Let’s Do It, Romania! cat altii in multi ani de munca. Se poate, insa foarte putini sunt cei care stiu cum s-a ajuns aici. Evident, ne bucura aprecierea pe care ne-o arata oameni din diverse medii. E un sentiment placut dupa atatea luni de ironii si ganduri deloc constructive.
Continuarea articolului o găsiţi aici. Enjoy!
În ultimii ani, dar mai ales, în ultimele luni, fac tot posibilul să îmi simplific viaţa, să nu îmi dau singură bătăi de cap şi de cele mai multe ori, îmi iese. Şi e bine 🙂
De foarte mult timp, nu îmi complic viaţa cu superstiţii şi încercări de a desluşi semne şi mistere, simboluri, semnificaţii. Am o singură superstiţie mare şi clară: nu îmi place să vorbesc înainte de a se concretiza despre planuri de viitor, de orice natură ar fi ele.
Zilele trecute, o prietenă mi-a spus că m-a visat mireasă pentru a nu ştiu câta oară. Habar n-aveam ce înseamnă asta, mă amuzam, dar vedeam feţele speriate ale celorlalte prietene care spuneau “eh, sunt sigură că e o întâmplare, te gândeşti prea mult la nunta mea” sau “nu e tocmai de bine, dar lasă, nu are ce să ţi se întâmple ţie rău”.
M-am gândit instantaneu că dacă voi comite imprudenţa de a-mi întreba mama ce înseamnă acest vis, se va panica teribil şi vreau să evit aşa ceva.
Toate bune şi frumoase, trec peste acest moment. Doar că astăzi mă sună un foarte bun prieten să mă întrebe dacă sunt bine, căci s-a trezit brusc cu o stare de nelinişte şi s-a gândit la mine. Am zâmbit amar: ce se întâmplă? Universul îmi trimite semne?
Povestindu-i aceste coincidenţe unui prieten, expresia feţei i se schimbase. Se gândea probabil cum ar fi să nu mai fiu.
Pe lângă toate acestea, de câteva zile, tot simt nevoia să mă văd cu oameni pe care îi am aproape tot mai rar, din cauza programului încărcat şi pe alocuri haotic. Lucru pe care vreau să îl schimb. Să fie şi ăsta un semn?
Habar n-am. Tot ce ştiu eu e că mă simt mai plină de viaţă ca oricând, mai dornică să fac lucruri, să cresc, să mişc oameni, să urc tot mai sus. Şi nu vreau să mă opresc prea curând :). E abia începutul!
Cred ca aşa as sintetiza cel mai bine ultima lună şi jumătate din viaţa mea: schimbare, agitaţie, decizii, planuri, decizii, provocări, dorinţe şi iar decizii. Am tras aer în piept, am pus punct şi am început cu alineat 🙂
Mi-am dat seama că m-am schimbat foarte mult şi uitându-mă în urmă, văd o altă Ana care ar părea mai rebelă. Sau doar mai dornică să încerce, încă nu ştiu să definesc 🙂
Am început anul 2011 lucrând oficial ca PR la The Practice, parte din Leo Burnett. O super agenţie în care am învăţat foarte multe lucruri în doar 4 luni, loc în care devotamentul, energia, reacţiile imediate, soluţiile rapide şi eficiente, creativitatea şi dorinţa de a da tot mai mult de la tine în fiecare zi constituie ingredientele reuşitei. Pe scurt spus, am învăţat că “best practice makes perfect” şi cred că e o deviză care îmi va ghida viaţa şi de acum încolo. M-am ataşat mult de colege, de brandurile pentru care lucram (şi acum citesc alertele google sau urmăresc pe Facebook ce mai fac :)) şi cu toate acestea, au început la un moment dat să apară gânduri bizare, frământări, nu reuşeam să îmi găsesc locul, să mai fiu eu. Şi am ales să plec, dar nu mi-a fost deloc uşor.
Şi a apărut o foarte mare provocare pe drum. Aceea de a lucra ca PR în industria muzicală. Am stat şi am analizat povestea pe toate părţile, căci nu e un domeniu cu care să fiu foarte familiarizată şi în care să am experienţa necesară. Am fost însă primită cu încredere şi încerc să răsplătesc în fiecare zi acest lucru. Şi tot mai mult de acum încolo, pe măsură ce mă obişnuiesc tot mai mult cu toate. Şi cu mine în noua ipostază. Deci, pot spune că de la 1 aprilie, fără a fi o păcăleală, mă ocup de PR pentru Ellie White 🙂
Un alt lucru drăguţ care mi s-a întâmplat a fost oportunitatea de a participa la cursul PCM pe care îl predă Dragoş Bucurenci. Mi-l doream de vreo 2 ani şi când am citit că Dragoş va organiza o sesiune specială pentru tinerii din ONG-uri, am ştiut că trebuie să aplic. Au fost 3 zile pline de informaţii, oameni noi, cunoaştere de sine, multe întrebări. Sunt încă în faza în care îmi răspund la întrebări, mă descopăr şi pe baza cunoştinţelor, îi observ şi pe ceilalţi. Şi învăţ în fiecare zi să interacţionez cât mai bine cu ei 🙂
Cu bucurie, am aflat că am fost nominalizată în campania AVON 125 de femei pentru schimbare. A fost o surpriză plăcută la care nu m-am aşteptat şi care a generat un mare val de simpatii şi de like-uri atunci când am anunţat marea veste 🙂
Drumuri multe, întâlniri cu oameni deosebiţi, socializări intense şi dansante, evenimente şi nu în ultimul rând, lucrul pentru Let’s Do It, Romania! care rămâne un personaj principal şi constant în viaţa mea, oricâte întorsături ar lua ea. Apropo, căutăm oameni dedicaţi şi pasionaţi să ne întregească echipa, ce ziceţi?
Mă simt la început, pornesc la drum cu energie şi planuri mari, cer tot mai mult de la mine, dar ştiu că aşa e bine. Trag aer în piept cu hotărâre şi sunt încrezătoare.
Am fost în seara aceasta la Gala Oameni pentru oameni la care am participat, evident, în calitate de reprezentant Let’s Do It, Romania!
Evenimentul în sine m-a bucurat din mai multe motive: am revăzut oameni dragi, am cunoscut în offline oameni cu care comunicam frecvent doar în online şi am văzut că în România asta gri, tristă, în care mizeriile, superficialitatea, penibilul şi indolenţa aproape ne acaparează percepţia asupra realităţii, multor oameni încă le mai pasă de comunitate, încă mai cred că nu muncesc degeaba şi că ţara aceasta are o şansă.
Sunt câteva exemple care m-au impresionat în mod special. Dan Raican, un domn care se luptă de ani de zile cu Parkinson şi care nu se mulţumeşte să câştige zilnic o bătălie cu boala, ci vrea să le fie sprijin şi altor pacienţi care suferă ca şi el. “Strânge din dinţi, spune copacului de lângă tine ce te doare, învaţă de la el să rămâi în picioare şi… întoarce-te înapoi, la viaţă” sunt cuvintele lui optimiste şi pline de forţă.
Nu cred că există persoana apropiată mie care să nu ştie despre “fanatismul” meu când vine vorba de Pro Tv 🙂 Dintotdeauna am apreciat profesionalismul cu care se întâmplă lucrurile acolo, campaniile pe care le realizează, seriozitatea cu care echipa tratează orice subiect sau produs media livrat publicului, rezultatele fiind pe măsură aproape de fiecare dată. Momentul în care i-am cunoscut pe unii dintre oamenii din Pro nu a făcut decât să aducă în mintea mea un gând: “ştiam eu de ce îmi place de ei” 🙂 . În seara aceasta, la “Oameni pentru oameni”, Pro Tv a fost răsplătit din plin pentru implicarea în campanii care “Salvează vieţi“: 1 milion de euro a fost strâns pentru ca primul centru de excelenţă pentru tratarea cancerului la copii să fie construit.
Este un lucru incredibil pe care îl reuşeşte echipa Pro Tv pentru a câta oară…
Acum un an am auzit pentru prima oară despre Home Mătăsari şi mai apoi am ajuns să îl cunosc pe Iulian: mereu cu un zâmbet blând, cu o vorbă bună pentru toţi cei cu care intra în contact, o privire senină şi o minte plină de planuri şi idei creative care fac bine şi alină suferinţa. Toate proiectele lui, toate mărinimia lui au fost răsplătite cu prilejul acestei gale şi nu îmi amintesc de când nu m-am mai bucurat atât de sincer pentru cineva. Iulian are un drum lung în faţă în care îi ajută şi pe alţii să facă paşi către viaţă.
Recunosc, m-am simţit mică. Atât de mică încât m-a cuprins tristeţea. Şi dezamăgirea, deznădejdea că pot face mai multe şi totuşi nu fac suficient. Şi că sunt oameni acolo undeva care au nevoie de mai mult ajutor decât încerc eu să dau acestei ţări, stimulând la curăţenia naţională.
Teatrul este o parte frumoasă din mine de care recunosc, m-am despărţit de ceva vreme din cauza vieţii agitate şi a unui program pe care singură mi-l fac uneori infernal.
Îmi amintesc perioada liceului când nu lipseam de la nicio piesă sau eveniment organizat de Teatrul Maria Filotti. Teatru care a reuşit lucruri enorme pentru un teatru de provincie: piese extrem de bune şi premiate (“Drept ca o linie”, “Adam Geist”), actori mari care au jucat pe scena brăileană (Cristian Popa, Marius Manole) şi regizori care au pus în scenă adevărate spectacole (Radu Afrim, Radu Apostol), organizarea unui festival de teatru internaţional şi un public fidel, format din persoane de toate vârstele. Nu în ultimul rând, a născut pasiunea pentru teatru în sufletele multora dintre adolescenţii din Brăila care alegeau să îşi petreacă timpul liber mai puţin prin baruri şi mai mult în sala de repetiţii, cărora li s-a acordat atenţie, li s-au încredinţat roluri frumoase şi poate cel mai important, le-au fost oferite cu dărnicie adevărate lecţii de viaţă şi de profesionalism.
Am citit de-a lungul vremii păreri pe bloguri sau pe Facebook ale altor brăileni care au trăit ca şi mine momente frumoase care ne fac să iubim teatrul Maria Filotti şi care, ca şi mine, nu regăsesc acest sentiment în niciun alt teatru.
Miercuri am fost la Brăila şi am vrut să trec neapărat pe la teatru. Era tăcut şi gri ca vremea de afară, dar ascundea poveşti şi clipe de care mi-e dor. Şi o parte din mine lăsată acolo.
E o întrebare pe care o aud tot mai des şi îmi place că uşor-uşor, tot mai mulţi încep să ia în seamă Ora Pământului ca pe un eveniment de bifat în calendar. Dacă se mai întâmplă şi vreo acţiune şi câteva vedete o susţin (Zoli Toth, Cabral), evenimentul ia o mai mare amploare şi cel puţin dacă nu faci ceva, măcar ai auzit şi se pune că nu eşti paralel cu ceea ce se întâmplă pe.. Pământ.
Anul trecut eram ceva mai entuziasmată şi anunţam cu ceva timp înainte că pe 26 martie de la 20:30 – 21:30 gestul minim pe care poţi să îl faci e să stingi lumina.
Anul acesta nu am scris pe aici din lipsă de timp, însă la fel ca şi acum un an şi acum 2 ani, am stins lumina, m-am plimbat, m-am purtat firesc, fără să mi se pară o corvoadă. Nu o spun să mă laud, nu o spun la fiţe că am făcut acest lucru să îmi bifez încă o faptă bună. Nu am fost niciodată o împătimită a tendinţelor cărora trebuie să mă aliniez, dar nicio persoană care să înoate contra valului. Sunt genul de om care alege să facă întotdeauna lucrurile care îi plac, se implică în ceea ce îi face bine (şi dacă face bine şi altora, cu atât mai bine). Dar recunosc, dispreţuiesc atitudinea “dacă e Ora Pământului, mai aprind 3 becuri şi deschid şi PC şi TV”.
Nu se aşteaptă nimeni ca într-o oră faci minuni sau îmbunătăţeşti Planeta într-un mod miraculos, dar poţi începe să conştientizezi că poţi avea mai multă grijă cum foloseşti apa, energia electrică şi culmea, tot ţie îţi faci un bine, să porneşti de la gesturi mici care duc spre fapte mari şi schimbări pe măsură.
Dacă nu eşti de acord cu cauza, nu face ce fac toţi ceilalţi care cred în ea. Dar să faci pe dos, e parcă penibil. Ce mi se pare fabulos e că, pentru al doilea an consecutiv, de Ora Pământului, naţionala de fotbal a României are meci. Pe care îl pierde, căci probabil joacă pe întuneric 🙂
Alte ţări pot şi mereu ne întrebăm de ce nu suntem la nivelul lor. Poate pentru că încă mai avem de lucru cu noi însine.
Nu ştiu când mă voi potoli şi când voi mai înceta să am atât de multă încredere în oameni. Căci sunt mult prea mulţi cei care dezamăgesc, fac lucrurile pe dos decât cei care fac bine. Sau pe “făcătorii de bine” ajungem să îi vedem prea puţin :).
Ei bine, un exemplu care mi-a intrat la suflet este SMURD. Încă de prin toamnă când am văzut anunţul la Dragoş Bucurenci pe blog care anunţa începutul recrutărilor de voluntari pentru SMURD, ştiam că îmi doresc să fac acest lucru, atât din raţiuni umane, de informare dar şi motive pur egoiste: vreau să mă simt utilă şi să ajut oamenii care au nevoie. În ultima vreme, tot ce fac are în mare măsură finalitate asupra mediului. Ca absolventă de sociologie, mi-aş fi dorit să îi ajut cât de mult se poate pe oamenii care nu pot singuri să facă paşi să le fie mai bine.
Ei bine, pragmatismul şi-a făcut loc în mintea mea şi ştiam că după câteva luni de voluntariat full-time, trebuia să mă apuc de lucruri serioase 🙂 Aşa că mi-am căutat job şi am renunţat la planurile mele de suflet.
Ce ştiu însă în continuare este că cei de la SMURD fac minuni, fac tot posibilul să salveze vieţi şi acest lucru este nepreţuit. Citesc notiţele Lianei, articolele lui Dragoş Bucurenci şi înţeleg că nu e deloc uşor, dar că odată intrat în suflet sindromul ajutorării, al responsabilităţii faţă de viaţa semenilor, nu mai poţi să te sustragi, nici să nu te asiguri că dai tot ce ai mai bun.
Minimul lucru pe care îl putem face este să susţinem activitatea SMURD prin donarea celor 2% din impozitul pe venit pentru achiziţionarea unui avion medical pentru urgenţe.
Până nu demult nu îmi plăceau fotografiile. Mai exact, să mi se facă fotografii. Poate din complexe, din lipsă de încredere în sine, pentru că nu mă credeam fotogenică. N motive. Însă la un moment dat, a trebuit să particip la o întreagă sesiune foto pentru Decât o Revistă, materialul Let’s Do It, Romania! Căci eram unul dintre personajele principale ale poveştii!
Aveam emoţii pentru că peste două zile era 25 septembrie, marea zi de curăţenie naţională, pentru că mai aveam zeci de lucruri de făcut, pentru că deşi era 9 dimineaţa (l-am rugat pe fotograf să mă trezească, să se asigure că ajung :)) ), deja telefoanele sunau întruna şi mă conectau la o altă lume.
Şedinţa foto: în locul din Bucureşti în care mie îmi place, un loc frumos, cum mi-ar plăcea mie să găsesc mai des prin România. Răspunsul a venit firesc: parcul Bordei.
Am vrut să fiu eu însămi şi nu a ieşit deloc aşa. Un om trist şi îngândurat, care parcă avea în spate povara întregii lumi. E adevărat că aveam povara unor deşeuri dintr-o ţară întreagă :))
*nota: pentru fotografia din DoR, nu am originalul
A urmat la scurtă vreme o sesiune foto pentru job, pentru care iar îmi făceam scenarii, gânduri. Însă pusă în faţa faptului împlinit, au dispărut emoţiile, am lăsat deoparte fricile şi am fost eu. Şi a ieşit bine 🙂
Şi a venit luna martie. Teoretic, primăvară, practic, dorinţa de mai cald şi mai mult soare. A apărut de undeva din pământ ca ghioceii “Portret de femeie”
Şi m-am dus cu drag şi cu încredere 🙂 Şi a ieşit o fotografie în care sunt eu, mă simt eu, mă văd pe mine 🙂
Cu acest prilej, datorită lui Cristian, mi-am amintit că am blog.
Deşi tot mai absentă şi tăcută pe acest blog de ceva vreme încoace, nu aveam cum să nu accept invitaţia de a face un bilanţ al responsabilităţii sociale în 2010.
Aşa că să-i dăm drumul 🙂
- Care sunt primele 3 companii pe care le apreciezi cel mai mult pentru cum s-au implicat in societate in 2010 si de ce?
Fiind profund implicată în Let’s Do It, Romania!, am avut ocazia să descopăr foarte multe companii care au ales să susţină proiectul, fără a căuta în mod deosebit reclamă vădită şi atenţie deosebită, ci au vrut să fie alături de proiect, pentru că au crezut în miza Let’s Do It, Romania! şi importanţa lui pentru societate. Konica Minolta, Bricostore, Avon, Romtelecom, ecovalor, Urban ne-au fost aproape şi au însemnat o parte din succesul Let’s Do It, Romania! La fel ca toţi ceilalţi mulţi sponsori care au spus un “da” hotărât şi s-au implicat cu voluntari, materiale, resurse financiare.
Sunt şi companii care dezvoltă propriile proiecte de responsabilitate, proiecte de succes, ample cum ar fi Ţara lui Andrei, proiectul Petrom – tabără eco, concurs şcolar, plantări.
Unicredit Ţiriac se alătură Unicef şi a creat şi “cardul pentru fapte bune”, Avon este alături de femeile cu cancer la sân, Fundaţia Vodafone se implică tot mai mult în comunitate şi promovează voluntariatul.
- In ce masura marile companii au raspuns in 2010 asteptarilor tale in privinta implicarii in societate?
Încerc să dau un răspuns obiectiv la această întrebare, fără a fi în vreun fel influenţată de experienţa Let’s Do It, Romania! cu unele companii. Sunt convinsă că multe companii au tot mai multe de învăţat de la acele companii care se implică în societate şi o fac responsabil. Şi mai cred că tot mai multe companii ar trebui să facă diferenţa dintre a face acţiuni care să dea bine, de amorul PR-ului şi acţiuni cu impact în societate, acţiuni care aduc valoare cu adevărat. La acest capitol mai avem de muncit.
- Ce asteptari ai de la companii in privinta responsabilitatii sociale pentru 2011?
Exact ce am spus mai sus. În clipa în care vom învăţa tot mai mult că a face responsabilitate socială înseamnă a te implica în societate mai mult decât a bifa la final de an în raport acţiuni de CSR, în momentul în care în companii va fi integrată în cultura organizaţională partea de CSR fără titlul de opţional sau de “fiţă”, poate atunci vom putea vorbi de responsabilitate socială adevărată. Poate din 2011 se vor vedea tot mai multe transformări în acest sens.
- Ce esti dispus sa faci pentru a le stimula pe companii sa fie mai responsabile in 2011?
Cred mult în acţiunile integrate, mai degrabă decât în cele individuale şi cred că ele pot face diferenţa. Cum pot fi stimulate companiile? Începând de la comportamentul de consum – alegând acele produse “responsabile” faţă de mediu, companiile cu politici responsabile care au un cuvânt de spus în acest sens. Mi-ar plăcea să vad “o explozie” de locuri de muncă în companii prin înfiinţarea unor departamente de responsabilitate socială. Ştiu, e greu, e criză, se taie bugete. Departamente care să dea rezultate, nu să fie create “pentru că aşa trebuie”. Departamente care să fie susţinute prin investiţii şi sprijinul întregii companii.
Doar lărgindu-ne orizonturile, evoluăm ca societate, ca oameni, putem după un timp să spunem că am încercat, dar nu a fost să fie.
Cred că apariţia acestui articol, scris după o lungă tăcere, este rodul unui freamăt îndelung de gânduri, de transformări care mi-au animat viaţa în ultima lună cel puţin. Sau poate al eclipsei de lună 🙂
Pot să spun acum cu tărie că după o perioadă gri căreia nu îi mai vedeam capătul luminos, colacul de salvare de care să mă agăţ în tumultul valurilor, lucrurile minunate nu întârzie să reapară.
Fac acum o mărturisire: cine ar fi spus că pe final de an lucrurile se pot aranja atât de frumos? În niciun caz, un om ca mine, cu tendinţe uşoare spre negativism.
“Cred, pot, fac” – un slogan care cred că a marcat acest an şi care cu siguranţă, îmi va da un imbold pentru anii ce vor veni.
În ultimul an, am văzut tot mai mulţi oameni care acţionează după acest algoritm simplu în aparenţă şi care nu cedează în faţa primului obstacol.
Cel mai bine a fost evidenţiat acest lucru în cadrul evenimentului “Oameni nobili, idei nobile”, prilej cu care am aflat povestea din spatele multor proiecte ce pot părea simple la suprafaţă, dar cu multă dăruire, zbucium, renunţări, emoţie în profunzimea lor: Tara a povestit despre frământările continue şi stresul care o măcina în ziua în care are loc “Soup Nights”, când toată energia ei este centrată pe un eveniment reuşit şi pe nişte bani strânşi care să lumineze nişte feţe de copii.
Adrian Ciubotaru a povestit despre “Lecturi Urbane”, un proiect mai mult despre oameni decât despre cărţi, despre cum aştepta pe peron cu mintea plină de gândurile negre ale unui potenţial eşec venirea voluntarilor care să împartă file de cultură.
Am auzit şi povestea fetelor care s-au tuns “scurt pentru o cauză” şi care au făcut acest lucru pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie de o şansă, oameni care se luptă să rămână în viaţă.
Mă bucur că proiectul care mi-a marcat acest an, Let’s Do It, Romania! se înscrie în liga acestor idei îndrăzneţe, însufleţite de oameni care “cred, pot, fac”.
Pe Oana o ştiu de un an şi duminica trecută mi-a arătat în cuvinte puţine, dar mari, în câteva imagini, pline de înţelesuri, ce înseamnă să crezi, să poţi şi să faci: împreună cu câţiva colegi, la doar 22 de ani, asociaţia pe care o conduce şi-a deschis sufletul pentru nişte copii care au nevoie de căldură, de iubire, de atenţie, de grijă. Da, la doar 22 de ani, Oana a avut curajul să deschidă un centru de zi.
Am reuşit să ajung la evenimentul de lansare unde i-am văzut pe câţiva dintre micuţii care peste ani, îi vor fi recunoscători Oanei şi echipei ei, pentru că există acolo pentru ei şi pentru ca ei să aibă o viaţă mai senină.
Îmi amintesc şi de Gala AIESEC 20 de ani în România, la care am mers împreună cu Liana să vorbesc în faţa a 500 de tineri în panelul “Inspiring Leadership” . Acum un an, nu aş fi visat să fiu invitată să împărtăşesc din experienţa mea, de tânără de 24 de ani, care, întocmai ca şi cei care mă ascultau, încă îşi croieşte drumul în viaţă.
Din acea seară, am rămas cu un vis: aş vrea peste 5 ani, Let’s Do It, Romania! să organizeze o astfel de gală, cu prilejul căreia să rememorăm momente, succese, încercări grele, mulţi paşi înainte.
E un moment de bilanţ şi de noi începuturi : bucuria că închei cu bine un an greu, frumos, verde, încununat de realizări, de premii, îmbogăţit de oamenii minunaţi pe care îi am în viaţa mea. Descoperire de tărâmuri noi în mine, de idei, de sentimente.
Cred că la anul voi putea mai mult. Pot să afirm că nu mă voi opri din a încerca. Fac şi asta e tot ce contează!
