Skip to content

Scuze ca am fost departe (I)

2009 December 21
by Anamaria

Uneori nici mie nu imi vine sa cred ca am ajuns asa. Ma uitam cu groaza la calendarul de pe blog-ul meu, la “constanta” cu care am scris luna aceasta. Si chiar m-am ingrozit. Unde am fost pana acum?!

De fapt, daca stau sa ma uit in urma, cam stiu pe unde am fost si cate s-au schimbat numai in ultima luna. Multe, extrem de multe. Incepand cu locuinta. De aproape o luna, am lasat in urma cartierul in care am locuit de 5 ani de cand am venit in Bucuresti si am facut un pas inainte. Dupa cum mi s-a spus si dupa cum am inceput sa observ si eu. Mutarea a adus cu sine selectie intre lucruri, impachetat, transportat, despachetat, decorat, alegeri. Si cand toate au fost gata, am retrait sentimentul de “acasa” care imi disparuse in tranzitia dintre impachetat-despachetat, intre aici si acolo, intre doua locuinte reci si triste, ce indemnau la deprimare. Un spatiu nou in care ma regasesc acum, in care ma uit in jur si vad bucati mici din universul meu.

Din cauza mutarii, legatura mea cu “realitatea” din ciberspatiu a fost serios zdruncinata, timp tot mai putin sa stau pe net, sa visez in fata paginii de pe blog, aveau prioritate mail-uri de verificat, de raspuns, de rezolvat urgent situatii, de confirmat intalniri, adunat oameni, lucrat… Dar imi lipsea scrisul. Cu toate astea, nu mai aveam curaj sa scriu. De suparare ca am ajuns asa, de teama ca nu mai pot sa ma mai intorc vreodata la cum era. Nu cum era pentru cei ce citeau, ci pentru mine si ce simteam cand scriam. Probabil aceeasi senzatie pe care o ai dupa ce ai stat luni intregi imobilizat la pat si trebuie sa “inveti” din nou sa mergi. Eu simt ca trebuie sa invat din nou sa fiu eu, cea in relatia cu “lumea de aici”.

Pe langa toate astea, peste oras s-a asezat hotarata iarna, cu ninsoare, cu luminite de sarbatoare, cu magazine decorate “intens” (unele chiar strident si obositor), cu oameni tot mai grabiti si agitati, iar acum ca sarbatorile sunt la cateva zile distanta, ceva mai relaxati, insa tot sub pecetea cotidianului, grijilor si inertiei. Din cauza acestei inertii, am uitat sa ma mai intalnesc. Cu mine. Pe mine. Pana intr-o zi, cand am ajuns la timp. Eram acolo, in oglinda si (ma) asteptam. Intalnirea m-a speriat pe moment, dar m-a montat pentru viitor.

Tot in ultima perioada, oameni dragi s-au intors in viata mea si simt ca mi-au adus, odata cu revenirea, putere, incredere, caldura. Sunt cadouri nepretuite, incomensurabile, care dainuie. Primite de la oameni mari.

Saptamana trecuta am fost, la interval de cateva zile, la doua concerte, frumoase, impresionante, dar diferite. Alexandrina a cantat tuturor celor care au nevoie de cate o doza din sensibilitatea si talentul ei, prilej cu care am descoperit doua melodii pe care le ascult si le ascult. Si mi-e bine. La cateva zile, un alt concert la care recunosc, m-am dus, lasandu-ma influentata de o colega. Dar nu regret nimic: am fost la unul dintre concertele lui Stefan Banica. A fost genul de eveniment la care e bine sa mergi daca vrei sa uiti cu totul de viata de zi cu zi, sa traiesti muzica, tot ce ti se ofera, sa apreciezi modul in care este totul “impachetat” si “daruit”. M-am bucurat de fiecare moment si cu siguranta, voi mai merge la concertele lui. Si chiar recomand tuturor spectacolele lui.

Deja mi-am cumparat bilete pentru concertul Directia 5 de la anul care din pacate, este planificat intr-o zi total “gresita” in “calendarul” meu personal: 14 februarie este o zi care imi arata cat de patetici putem fi. Dar e o discutie pe care o reprogramez pentru acea zi. La anul. Acum am alte ganduri. Unul ar fi ca, la invitatia bunei mele prietene, Andrada, astazi merg la un alt concert (de altfel, cred ca ultimul pe anul acesta): Iris. Am asteptari mari care stiu ca nu imi vor fi inselate.

To be continued…

5 Responses Post a comment
  1. Shadowithenight10 permalink
    December 22, 2009

    Stii citind ce ai scris tu ma imaginez pe mine cand am plecat din tara. Am lasat totul in urma ca si cum nimic din trecut nu ar mai fi existat vreodata. E exact ca mutatul unei locuinte. Problema e ca e la o scara mai larga. Dupa aproximativ 5 luni de stat la peste 2000 de km distanta de casa mea in car am trait 19 ani am realizat ca atunci cand te decizi sa fugi dintr-o lume ajungi sa nu mai apartii de nici macar una din ele. Cel mai greu e sa fii prins intr-o lupta cu tine insuti care sa se numeasca “In cautarea de sine”. Dar ca si tine am inceput sa vad bucati din universul meu care nu ma despart niciodata de ce am fost si de ceea ce am sa devin. Am sa mai citesc blogul tau atat de des cat am ocazia din Danemarca pentru ca asta e un loc in care ma regasesc.

    • December 23, 2009

      Eu sunt plecata de 5 ani de acasa. Da, stiu, este aceeasi tara, dar a trebuit sa iau totul de la zero in alt oras si sa ma descurc singura si, ai din nou dreptate, uneori ajungi sa simti ca nu iti gasesti locul nicaieri. E greu, dar parca iti da forta sa te ridici mai hotarat si mai puternic si sa treci la treaba.
      Multumesc pentru aprecieri, multumesc pentru fidelitatea accesarii blog-ului. Si daca iti pot tine de urat cand esti departe de tara, e cu atat mai inaltator si imbucurator pentru mine.
      Te mai astept cu remarci, sunt inspirationale si binevenite! E un feedback important care pe mine ma ajuta!

  2. Maria permalink
    January 3, 2010

    Hey!ne.a fost dor de tine. Acum iti las comment de pe tel pt ca eu sunt la tara si e mai greu cu tehnologia aci.

    • January 5, 2010

      Eu nu am avut deloc vreme sau acces la net, mail-uri etc si zau daca nu a fost bine. De cand m-am intors simt un zumzet continuu si enervant :P. Ii vin eu de hac.
      De blog insa, recunosc, mi-a fost cel mai dor :*>:D:D<!

Trackbacks & Pingbacks

  1. Imprietenire in Let’s Do It, Romania@ Ocs « Anamaria Hâncu's Blog

Leave a comment to Shadowithenight10 Cancel reply

Note: You may use basic HTML in your comments. Your email address will not be published.

Subscribe to this comment feed via RSS